Un pelerinaj edificator către centrul ființei în epoca Coronavirus

de | mart. 28, 2020 | Blog, Dezvoltare Personala

Viața este pentru majoritatea oamenilor ca o cursă infernală cu obstacole la care TREBUIE să facem față cu brio; dacă nu, atunci măcar să supraviețuim, SĂ FACEM cât mai multe lucruri și să bifăm cât mai multe experiențe în existența noastră, ca doar așa e firesc și așa face toată lumea…

Dr. Adonis Bunghis

Dr. Adonis Bunghis

Psiholog | Coach & Trainer Dezvoltare Personală

La ce bun??? Care este scopul final?

În această cursă mai apare câte un popas de respiro (bunăoară, o vacanță propusă si calculată), câte o furtună care ne dă peste cap planurile și câteodată întreaga viață (un accident, o boală, moartea cuiva drag, un virus pandemic) sau ne aflăm la o intersecție de drumuri și nu știm încotro s-o luăm (în mariaj, slujbă, o mutare într-un alt oraș sau altă țară etc.)

Pentru mulți, viața este o înșiruire de evenimente cu sau fără semnificație, considerate bune sau rele. Evaluările de la sfârșitul anului se fac în funcție de succesele și eșecurile noastre. Considerăm că a fost un an bun sau un an prost.

Dar oare acesta să fie scopul vieții? Bifarea unor activități, amintirea unor evenimente și contabilizarea succeselor și a eșecurilor noastre prin veșnica comparație cu alți oameni, cu valorile lor?

Oare ți-ai pus întrebarea: Cine sunt eu în tot noianul ăsta de întâmplări, de evenimente și fapte aparent fără sens? Ce reprezint eu pentru mine?

Vine un moment (un Coronavirus, o pandemie) care poate dărâma tot edificiul artificial construit al ființei, cu valori preluate de la alții, cu convingeri care nu îmi mai servesc în prezent, surprins într-un fals echilibru existențial. Și atunci, dintr-o dată, mă trezesc la crunta realitate ca dintr-un coșmar. Răvășit, îngândurat, abătut. Mai vreau să supraviețuiesc? Oare ce va fi cu viața mea? Dar cu cei dragi?

Am fost prea mult timp adormiți iar pandemia asta vine ca un duș rece. Am uitat SĂ FIM. Și asta mă lovește în cap și pe mine și pe tine. Am fost prinși în iureșul existenței fără un sens profund. Ne-am servit pe tava vieții semnificații, deoarece acestea ne ajută să continuăm să supraviețuim în lupta cu existența, cu cerințele cotidianului, dar am uitat, în mod deplorabil, tocmai SENSUL. Acolo, undeva, în adâncul ființei tale, tu știi că nu ești chemat în viața asta să fii doar producător și consumator de ceva, de orice, așa te-au instruit alții, însă știi că ai o chemare măreața, SĂ FII OM.

Iar dincolo de toate măștile tale, de balastul cu care ți-ai construit edificiul existențial al unei false siguranțe, există Sinele tău, care te așteaptă să revii ACASĂ (acolo în Akasha unde ACEI dinaintea ta, marii făuritori au visat și au creat o lume magică pentru că știau Cine Sunt). Încă atunci nu se lăsase vălul peste fața lumii, năframa ignoranței, a nepăsării, a orgoliilor neostoite, a nebuniei necercetării cugetului.

Vine o pandemie, când nu te aștepți, ca un uragan, și dărâmă orice edificiu clădit pe superficialitate, pe nepăsare, pe confort.

În perioadele de criză, întrebările cu tentă existențială încep să răsară pe fundalul minții noastre. Oare voi reuși să schimb ceva, sau după ce, aparent, trece greul, viața mea va reveni la vechile ei forme fără conținut, într-o alertă de acaparare și de manifestare a puterii? Oare vom reveni la nebunia de dinainte sau oamenii/timpul/lucrurile vor deveni mai valoroase pentru noi și vom trăi mai frumos? O să ne prețuim mai mult între noi sau ne vom feri unul de celălalt? Sunt întrebări pertinente pe care ni le punem.

Mai sunt de utilitate lucrurile care, până nu demult, erau cele mai importante pentru mine? Rămâne doar supraviețuirea? Moartea? Misterul? Plictisul? Neputința?

Am curajul să mă întâlnesc cu Moartea sau fug de aceasta pentru că n-am înțeles nici ce e Viața?

În ce măsură această perioadă este una de centrare în sine, de adunare a energiilor, de analiză, în mod onest, a credințelor și valorilor să văd dacă ele mai sunt valabile pentru mine, dacă mai funcționează dacă mai cred cu adevărat în ele? Ce pot schimba și ce nu pot schimba ? Pot face diferența între ele? Pot să accept și să integrez lucrurile care nu pot fi schimbate sau mă revolt? Ce valori rămân în picioare și care cad la testul realității? În ce măsură această perioadă poate fi un suflu nou pentru mine, de reconsiderare a ceea ce sunt eu acum?

Această perioadă oare rămâne ca o altă perioadă bifată a existenței, doar că la o altă amplitudine? (criza economică din 2008, pandemia Covid-19 din 2020) sau s-ar putea să ne uităm istoria și să trecem nepăsători peste acest moment gândindu-ne doar la nevoile noastre fizice?

Ce naște în noi acest disconfort pe care îl simțim? Cum mă vor afecta constrângerile existențiale de azi? Dar cele de mâine?

Un lucru este sigur: ceea ce nu-mi poate îngrădi nimeni și nimic este libertatea de conștiință, că sunt și acționez conform a ceea ce simt și cred, chiar dacă libertatea de mișcare sau alte tipuri de libertăți îmi sunt restricționate.

Dincolo de toată agitația din jurul meu, de greutățile cu care mă confrunt, de toate reglementările  impuse, CINE este la cârma vieții mele? Plutesc în derivă pe o mare zbuciumată sau sunt la cârmă și evit naufragiul?

Voi putea oare să mă adaptez ? Voi găsi mereu strategii pentru a face față dificultăților?

Aleg să mă destabilizez sau să rămân centrat in sine?

Atâta timp cât rămân centrat în sine, sunt un izvor de creativitate ce generează mereu soluții. Doar blocajele generate de propriile convingeri mă pot opri să găsesc strategii. La o problemă există minim o soluție, dar pot fi și câteva mii sau zeci de mii, depinde cât suntem de deschiși Universului posibilităților creative.

Ce îmi dă viața și cum folosesc ceea ce primesc?

Cum vom putea preveni un lanț de sinucideri legate de urmările economice/sociale ale virusului?

Alegerile mele sunt conduse de compasiune gratitudine și mulțumire sau de egoism, orgoliu și revoltă?

Îi învățăm pe oameni să se iubească pe sine prin propriile noastre exemple de viață? Suntem alături de aceștia la greu prin tot ceea ce facem și suntem? Oare așa vom salva planeta și oamenii vor învăța să se iubească mai mult?

Oare de ce mi-e frică acum ? De virus? De mine? De familia mea?

Ce înseamnă pentru mine A Trăi? Dar A Muri?

Dacă aș știi că mâine mor, ce regrete aș avea? Cum aș putea să-mi trăiesc viața acum în această lumină a descoperirii?

Mă ajută cu ceva să întrețin frica sau aceasta mă mobilizează spre aventura vieții, chiar cu riscurile pe care le implică?

Oare când se termină această stare de lucruri?

Atunci când vom alege să luăm decizii conștiente mânate de motivații oneste în care să luăm în calcul lumea și viața pe planetă (decizii ce țin de igiena fizică, mentală și ecologic-planetară).

Deciziile noastre conștiente generează procese inconștiente ce ne duc în direcția aleasă.

Cum reacționează creierul nostru după săptămâni de izolare?

Viktor Frankl, psihiatru, întemeietorul logoterapiei (terapiei existențiale) are un răspuns pentru noi, în această direcție: Sensul. A supraviețuit condițiilor inumane ale Holocaustului și nu și-a pierdut mințile. Ceea ce l-a ținut în viață și cu mintea intactă a fost Sensul. Dacă ne uităm la interviul care i-a fost luat imediat după eliberare, vedem un om senin, stăpân pe sine. Nevoia de sens ne ține în viață și ne dă aripi chiar și acolo unde pătrunde respirația pestilențială a morții sau inumanul din noi.

Omul nu poate trăi fără un motiv suficient pentru a trăi, fără un scop, chiar iluzoriu, dar scop să fie; atât cât trebuie ca să le iei toate în serios și să trăiești acolo, ca tot omul.

Jeni Acterian în Jurnalul unei fete greu de mulțumit (1932-1947)

Cum pot scăpa de sentimentul devastator al neputinței, al infirmității?

Sufletele cele mai tari se nasc din suferință și în noaptea neagră a sufletului ceea ce ne salvează e credința că: “Frumusețea va salva lumea”. (Dostoievski)

Dincolo de infirmități, durere și neputință există o perfecțiune, o frumusețe a ființei și a lumii dincolo de toate vicisitudinile vieții.

Știți voi oare că omenirea mai poate trăi fără știință, fără pâine, numai fără frumusețe nu poate, pentru că atunci n-ar avea ce face omul pe lumea aceasta! Însăși știința nu va putea dăinui un singur minut fără frumusețe!

Stepan Trofimovici în Demonii

Papa Ioan Paul al II-lea l-a citat pe Dostoievski în Scrisori către Artiști, sub titlul Puterea salvatoare a frumuseții:

Oamenii de azi și de mâine au nevoie de entuziasm (de mirare) dacă vor să întâmpine și să stăpânească provocările cruciale care ne stau în față. Mulțumită acestui entuziasm, de câte ori își pierde calea umanitatea, va fi posibil să se ridice din nou și să se repună pe calea cea dreaptă. În acest sens s-a spus cu adâncă înțelegere că “frumusețea va salva lumea.“

Abonează-te la Newsletter

și află noutățile din domeniu, articole de interes și ofertele noastre promoționale.

0 Comentarii

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.