Titlul ar putea părea paradoxal. De ce ar iubi cineva toxicitatea și despre ce fel de toxicitate este vorba?

Obișnuim să ne hrănim cu informații toxice care să ne întrețină frica, cu filme toxice care să întrețină suspansul, cu relații toxice în care ne autopedepsim, cu mesaje și convingeri toxice care ne fac să ne autosabotăm, cu hrană toxică, droguri și medicamente care să ne distrugă corpul și mintea, cu senzații tari care să pompeze în corp adrenalină și care ne întrețin un stres permanent dincolo de insatisfacțiile vieții cu care ne hrănim NEMULȚUMIREA.

De ce facem toate acestea? De ce ar face asta un om rațional? De ce s-ar înstrăina în mod voit de propria ființă? De ce această perioadă scoate la suprafață „umbra” noastră, fața nevăzută și detestată a ființei? De ce căutăm vinovați și supuși? Am putea continua la infinit cu aceste „De ce-uri”.

Ne este frică? „Oare somnul rațiunii naște monștri?” (Goya)

Cât timp petrecem zilnic citind despre Covid-19, ascultând sau privind la știri, urmărind filmulețe despre diverse persoane care își dau cu părerea mai mult sau mai puțin avizat? Oare ne informăm sau ne epuizăm? Ne hrănim, ne zidim spiritual (creștem) sau ne otrăvim?

Foucault reiterându-l pe Bacon afirma pe bună dreptate: „Cunoașterea înseamnă putere.” E adevărat că informația bazată pe adevăr, verificată, pertinentă și cu iscusință aplicată duce la cunoaștere și în mod firesc la putere. Însă, din păcate, reversul medaliei, poate duce la panică, frică și furie. Suprasaturația informațională sădește confuzie în mințile oamenilor. Aceasta este deseori distorsionată cu scopul de a manipula masele și a crea panică. Deseori imaginile prezentate în media au ca scop atragerea unei audiențe cât mai mari de aceea sunt utilizate imagini șocante, dublate de mesaje verbale sau subliminale ce intoxică mintea cu frică, creând în final panică. Apoi apar statisticile ca să întărească convingerea că totul se bazează pe date concrete, fapte și care dau aparența unui demers științific. În acest amalgam de informații ce nu pot fi verificate, omul este confruntat cu teama de necunoscut, cu iluzia de a deține adevăruri dar care sunt mereu contestate, negate sau respinse de informații ce survin ulterior. Marea problemă este că această supralicitare informațională produce epuizare, confuzie și stres. Iar cel mai rău lucru este că ne conduce pe piste greșite care induc decizii greșite, afectând individul, atât în plan personal cît și productivitatea în plan colectiv. Un exemplu: teama de răspândirea a Covid-19 afectează individul cu libertatea lui, frica că s-ar putea îmbolnăvi sau muri, că îi vor lipsi mijloacele de trai (ce-l determină să facă provizii inutile în detrimentul altor indivizi), stagnarea economică, comerțul, turismul ce pot duce la serioase prejudicii în viitor, la recesiune economică, teama de contaminare cu Covid-19 a banilor lichizi, la scoaterea acestora din circulație, izolarea socială ce duce la anxietate și depresie etc.

Dincolo de toate aceste toxine informaționale la care e supus individul, cea mai mare durere e înstrăinarea de el însuși. În disperarea lui existențială, acesta nu știe cine este de partea lui, cui să ceară ajutor, nici măcar de unde ar putea veni ajutorul iar atunci recurge la ce-i poate alina suferința de moment oferindu-i gratificare imediată; la comportamente ce-i sunt familiare, de tip compulsiv sau autodistructiv creându-i adeseori dependențe. Pentru că undeva-cândva, poate în copilăria noastră, am fost răniți și ne-am însușit inconștient aceste comportamente autodistructive ca o alinare temporară iar acum, ca adulți, reactivăm această stare de nefericire cu care am fost obișnuiți deoarece ne servește ca o hrană, cu care ne alimentăm mereu și mereu atunci când ne simțim singuri, abandonați, furioși, nedreptățiți etc. Pentru că, în mod inconștient, credem că merităm să fim nefericiți deoarece nu reușim să ne atingem țelurile, că ne-am pierdut motivația și dorința de viață, că nu merităm ceva mai bun, credem că suntem inutili, pe scurt, ajungem să ne urâm pe noi înșine.

Această complacere în acțiuni distructive ne alimentează dorința de autoanihilare, dar în mod paradoxal, tocmai ele ne fac să ne simțim vii.

Pentru mulți, golul existențial s-ar putea să fie atât de devastator încât percepția de sine să fie aceea a unui spectator la propria viață și nicidecum actorul și regizorul propriei vieți. Aceste vicii sau toxicități ale sufletului„ne ajută” să ne dizolvăm, chiar dacă pentru foarte puțin timp, sentimentele de durere existențială, de vid interior, de furie neostoită, oferind ușurare și gratificare.

Ce ne hrănește apetitul pentru auto-distrugere?

Freud afirma că avem cu toții o propensiune către thanatos, un instinct către moarte și auto-distrugere, manifestate prin diverse comportamente inexplicabile și până la ideații suicidare. Pentru Freud, acest instinct presupune un proces biologic intern ce atrage după sine consecințe mentale și emoționale ce au ca scop eliberarea de sub presiunea psihologică a subconștientului. Această tendință spre autodistrugere nu este neparat conștientizată, este poate, zic eu, acel subtil defect al perfecțiunii naturii umane, o imperfecțiune a perfecțiunii, mascată de imboldul subversiv al firii omenești mânată spre perversiune.

De ce i-ar infecta cineva cu Covid-19 pe alții, știindu-se infectat? De ce ar întruni cineva o ședință știindu-se infectat? De ce s-ar filma cineva în direct conducând excesiv, cu peste 160 km/oră periclitându-și propria viață și a celorlalți din mașină? De ce am vrea să renunțăm la drepturile noastre în mod conștient, să cerem autorităților să ne constrângă, când atâția eroi și-au dat viața de-a lungul istoriei umanității doar ca să guste libertatea? Și exemplele pot continua la infinit, le auziți și le vedeți zilnic în mass-media. Motivele pot fi multiple, de la nevoia excesivă de atenție, la nevoie de suprimare individuală și colectivă, într-un cuvânt, autodistrugere.

Fiind fascinat de inovațiile pe care le-a adus Freud și dezvoltarea gândirii psihanalitice, Albert Einstein se decide să-i scrie în 1930 celui care a revoluționat mentalitatea epocii prin paradigma inconștientului ca să-i ceară părerea legată de posibilitatea de a împiedica un nou război mondial. Freud îi dă de înțeles că aceasta este o cauză pierdută. Existența este un dans între viață și moarte, între creație și distrugere, între a construi și a deconstrui. Lupta pentru supraviețuire este marcată deseori de incapacitatea individului de a privi că există ceva mai mult, că binele și răul se împletesc în noi, că ne construim pe noi înșine și ne ruinăm în același timp, că suntem atașați de otrăvurile noastre cotidiene, că nu ascultăm știri să ne informăm ci pentru că ne delectăm cu gunoiul zilnic pe care-l primim ca porție din politică, știri, filme. Ne plac urzelile și intrigile, ne simțim mai bine dacă știm că și alții au suferit în dragoste, au fost mințiți, înșelați, trădați de prieteni, și-au pierdut locul de muncă, avuția etc. Empatizăm poate secvențial cu cei la care ținem și de care ne pasă. În mod ascuns, inconștient, ne place să fim masochiști, și asta doar atunci când nu suntem sadici și ne delectăm în a subjuga prin putere aproapele, simțim plăcere atunci când povara noastră este tot mai grea, tot mai aproape de pământul care hrănește truda, căci doar atunci aceasta poate fi considerată veridică. De accea ne place să ne autocompătimim și să ne autovictimizăm.

Dacă n-ar fi așa, ce rost și-ar mai avea năzuința omului, strădaniile sisifice, dacă ființa umană ar deveni ca fulgul și ar fi luată în vânt către înălțimile sublimului? Oare nu i-ar fi sarcina existențială și datoria prea ușoară? În accepțiunea lui Kundera, din romanul Insuportabila ușurătatea a ființei, ce ar fi de dorit să aleagă omul atunci când este pus în fața destinului? Povara sau ușurința?

Nu pot să judec în numele umanității dacă confruntarea cu coronavirus e distructiv (îmbolnăviri, morți, consecințe nefaste asupra economiei mondiale, restricționarea libertății de mișcare, a conștiinței și a drepturilor omului) cum afirmă unii, și constructiv, cum afirmă alții (Terra devine mai curată și nepoluată, stratul de ozon recuperat aproape complet, s-a înregistrat cea mai mare scădere de efect de seră de la al doilea război mondial, un salt colectiv de conștiință al umanității, selecția naturală, nevoia de reducere a populației Terrei, oamenii devin mai conștienți de timpul și adevăratele lor nevoi, un test pentru umanitate, introducerea vaccinurilor pentru x variante de viruși și imunizarea populației globale, noi politici de implementare a unei noi ordini globale). Fiecare să judece pentru sine. Construim sau distrugem ? Sau , construim și distrugem în același timp? Va fi Apocalipsa (sau) un nou început?

Tot ce e bun poate fi contaminat de atmosfera toxică a gândurilor și pornirilor noastre, de acel Ceva inexplicabil ce complotează împotriva ființei ajungând să o intoxice. Care e mecanismul insidios? Ce face Umbra cu Ființa? Trăim în același timp în noi cu Doctor Jekill și Domnul Hyde, fațete ale aceleiași monede numite viață?

Un verset biblic surprinde natura adevăratei iubiri:

În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârșită alungă afară frica, pentru că frica poartă în sine pedeapsa. (1 Ioan 4:18)

Omul care se iubește cu adevărat pe sine e fascinat de potențialitățile lui ca ființă (de sorginte divină), de resursele lui creative și aceasta dragoste nu vine din frica de disoluție a identității, de pierdere a sinelui, pentru că ființa e conștientă de SINE, ea nu este egocentrică, mânată de teamă, reținută în a se arăta vulnerabilă și fragilă în fața provocărilor vieții, ci, din contră, aceasta are o stimă de sine sănătoasă, se dăruiește pe sine, oferă și primește dragoste necondiționată, face din lumea aceasta un loc mai senin, mai frumos. Marea frică a omului n-ar trebui să fie de virus, de boală sau chiar de moarte, ci de dezumanizare, de a-și pierde centralitatea și verticalitatea.

Omul ce se iubește pe sine cu adevărat învinge frica, apreciază libertatea, își ajută semenii, se centrează pe sine și în Sine (Dumnezeu/Divin/Absolut/Marea Conștiință/Ființa de Lumină, cum vreți să-i ziceți). Sinele său devine a expansiune a Marelui Sine, o emanație, o multiplicare. Acest sine se întrepătrunde cu sinele celuilalt, fuzionează cu celelalte emanații ale Sinelui formând o colectivitate sub marea cupolă a Sinelui (sine colectiv). Aceste forme cooperează între ele, fuzionează în interdependență. Doar slujind în iubire unii altora s-ar putea să fie soluția finală împotriva dispariției ființei.

Trăim în epoca toxicității ce amenință toate planurile existenței: cel fizic, psihologic și spiritual. Și acum mă întreb și eu ca și J.L.Moreno (fondatorul psihodramei), cel care a înțeles complexitatea și profunzimea relațiilor interumane: Cine va supraviețui?