Nu toți cei care rătăcesc sunt pierduți.” J.R.R. Tolkien

Psih.Dr.Adonis Bunghis

Adonis Bunghis Psih.Dr /Coach@Trainer Dezvoltare Personală

 

 

 

 

 

Ideea acestui articol mi-a venit din declarația marelui psihanalist Carl Gustav Jung care a călătorit frecvent, uneori petrecând mai mult timp în străinătate decât acasă, iar acesta și-a atribuit peregrinările unui „sindrom ambulant.”

În astfel de cazuri, scria el, oamenii sunt cuprinși de ceva asemănător unei nevoi imperioase de a călători, au o amnezie cu privire la trecut și pur și simplu călătoresc sau fug. Întrebarea este, desigur, de ce?

(Jung, o biografie-Deirdre Bair p.314). Mi-am propus în rândurile care urmează să răspund acelui de ce?

Asemenea lui Jung m-am bucurat de multe călătorii până acum, sunt un plimbăreț neostoit și un iubitor al călătoriilor, unele în care am profitat de momentele mele de solitudine și reverie diurnă și altele în care am avut parte de mult freamăt, dans și petrecere. Le iubesc pe amândouă, sunt diferite însă se completează oferindu-mi două oglinzi ale aceluiași sine.

Indiferent dacă călătoria reprezintă nevoia de a fugi dintr-o realitate care nu te satisface sau din contră, de a te regăsi prin experiențe variate, ea este” o adâncă nevoie de a vedea lumea, asemeni imboldului ce-l determină pe un vierme dintr-o mlaștină irlandeză să iasă la suprafață pentru a vedea luna atunci când este plină.” (Lord Dunsany).

Călătoria de autodescoperire poate fi un prilej de introspecție interioară, de a ne conecta prin peisajul exterior la propriul nostru peisaj interior, o realitate externă ce reflectă nevoile sufletului nostru, asemenea oglinzilor eseniene. Fiecare om întâlnit, fiecare loc devine o părticică din noi, iar noi de-a lungul vieții putem reconstitui puzzle-ul nostru interior din aceste frânturi sau fărâme de călătorie. Explorarea noilor teritorii ale Terrei poate fi și explorarea propriei minți.  Sinele călător se conturează în relația călătoriei noastre exterioare cu cea interioară.

„Libertatea călătoriei deschide mintea către nişte posibilităţi nelimitate. Dacă nu faci nimic neaşteptat, nimic neaşteptat nu ţi se va întâmpla.” – Fay Weldon

Impulsul de a călători poate fi nevoia omului de a asimila, prelucra și integra cât mai multe experiențe pentru a se structura ca individ complet în propriul proces de devenire și posibil și de afirmare. Însă dopajul cu experiențe și îngurgitarea pe nerăsuflate a călătoriilor (turismul adictiv) doar de dragul acumulării și „cucerirea” unor noi teritorii, sau pierderea experienței lui „aici și acum” prin abundența selfiurilor, poate avea un efect nefast ce crează confuzie, experiențele și amintirile n-au timp să se așeze, să se decanteze, ele sunt preluate rapid de altele noi fără a fi filtrate și sintetizate în experiență de viață și învățare. Astfel experiența se diluează și devine o necesitate compulsivă de a o repeta la fel sau în altă formă. Atunci când cantitatea depășește calitatea experienței unei călătării aveam de-a face cu o saturație și o inundație informațională făcându-ne incapabili de a o prelucra cognitiv și emoțional.

După extazul de moment, asemenea unei explozii de dopamină și betaendorfine ce implică absorbția internă a peisajului și scufundarea în experiență și până la supliciul gastronomic la care ne supunem, urmează inevitabil la sfârșitul călătoriei și câteva zile de stat acasă, senzația de gol, de neliniște interioară, de a nu-ți găsi locul și apoi nevoia compulsivă de a evada din nou în spectacolul vieții oferit de călătorie. Un fel de călătorie dinspre profan înspre sacru și înapoi. De la extaz la agonie și invers.

Aceasta nevoie de evadare din cotidian, din spleen-ul existențial cum era perceput de Byron sau Baudelaire, din predictibilitatea unei existențe monotone și aride, iată un motiv întemeiat pentru a călători. Ca să nu mai vorbim de faptul că-ți faci programul așa cum dorești. Libertatea  pe care ți-o oferă călătoria fără un termen stabilit poate fi visul multor oameni, fără grijile administrative și presiunea socială a locului în care trăiești de obicei, e o aventură în sine, o porție de prospețime și inedit în fiecare zi în care singura constantă e schimbarea. Decorul se schimbă, tu te schimbi, spiritul ți se înnoiește. Evadarea în necunoscut, în surpriza momentului și a locului pe care ți-o oferă călătoria, noi experiențe și oportinități care se ivesc la orizont cât ai zice pește, învățarea accelerată prin confruntarea cu ineditul este un motiv destul de pertinent pentru oricine dorește să călătoarească și are dezvoltat simțul aventurii iar rezultatul este cu siguranță unul pozitiv: mai multă încredere în sine, idei creative, explorarea unor orizonturi noi ale cunoașterii subiective. Unii își programează viața să fie cât mai confortabilă și predictibilă iar alții se aruncă pe tărâmurile necunoscutului, ale impredictibilului. E o alegere pe care o facem și de ale cărei rezultate depinde construcția noastră ca indivizi. Călătoria în lumea realului e și un proces de inițiere în tainele universului, în dimensiunea socială, animală și vegetală, în cea cosmică și spirituală. Suntem specii migratoare, mereu în căutarea unei vieți și lumi mai bune, atât aici pe pământ cât și în alte dimensiuni ale spațiului și timpului.

Însă aceste experiențe de călătorie ne îmbogățesc cu adevărat sau în final ne extenuează și mai mult și ne seacă de vitalitate?

Reușim oare să sintetizăm experiența călătoriei astfel încât aceasta să ne hrănească sau ne vlăguim de putere călătorind doar pentru a fugi de noi?

Dromomania este definită ca un impuls patologic de a vagabonda, o dorință nestăvilită de a te avânta și a bifa noi experiențe cu riscul de acheltui chiar mai mult decât îți permiți și de a-ți sacrifica slujba, partenerul sau chiar propria securitate. Oamenii cu dromomanie adeseori fantazează cum ar putea călători mai mult imediat ce ajung acasă dintr-o călătorie și simt o vitalitate pronunțată atunci când călătoresc.

Unii cercetători susțin că am avea scris în gene dorința de a călători pe termen lung însă atunci am fi doar responsivi la ceea ce nu ne dă pace în interiorul nostru. Studiile arată că această genă a dromomaniei apare în mai puțin de 1% la anumite populații însă culmea în proporție de aproape 70% la altele fiind justificată și în strânsă corelație cu un lung istoric de migrație și chiar cu tulburarea ADHD întâlnită cu preponderență la indivizii nomazi (https://evolution.binghamton.edu/evos/wp-content/uploads/2012/02/eisenberg-and-campbell-2011-the-evolution-of-ADHD-artice-in-SF-Medicine.pdf).

Mă gândesc cu umor, căci până la urmă, dacă unii dintre noi nu s-ar fi născut cu această genă, nu s-ar ști mai nimic despre Terra, această mare casă în care locuim.

Şi totuşi, am înţeles curând că suntem sortiţi drumului. Ne naştem cu sămânţa călătoriei. La unii încolţeşte miraculos, din ea ies copaci stufoşi cu încrengături în toate direcţiile, la alţii rămâne latentă. Oricum ar fi, fiecare are drumul lui( http://bookmag.eu/carmen-firan-unde-incepe-cerul-jurnal/)

Dar ce se întâmplă atunci când călătoria și călătorul devin una?

Atunci când călătorul nu se mai raportează la un loc ca fiind casa, el devine casa călătoriilor sale. Casa este acolo unde este inima sa iar cel nomad se identifică cu procesul și experiența călătoriei, devine casă pentru el însuși. Călătoriile au tendința de a intensifica toate emoțiile umane (Peter Hoeg). Și de aici derivă senzația de a te simți mereu o fântână de vitalitate atunci când ești pe drumuri.

Pe mine cu siguranță m-a cucerit America de Sud prin pasiunea și căldura oamenilor, sentimentul de libertate pe care ti-l conferă, timpul ce se scurge alene în clepsidra eternității, Portugalia prin romantismul și culorile vieții pe care le resimt când sunt acolo, cerul de un abastru intens-sublim și India pentru meritul de a fi leagănul spiritualității și întâlnirea personală cu Dalai Lama. Pentru mine, sentimentul de a fi acasă l-am resimțit în fiecare dintre acestea. însă pentru scriitoarea Elisabeth Gilbert a fost Italia , India și Bali (romanul:Mănâncă, roagă-te, iubeste). Pentru tine poate fi mama Africa sau bătrâna Europă. Oriunde te simți tu însuți, acolo este casa ta.

Călătoriile pentru perioade mai lungi în diferite locuri și culturi diverse ale lumii ne fac să realizăm că suntem niște peregrini, niște călători rătăciți în această lume, fără o avere pe care s-o ducem cu noi în afară de experiență, dar ne fac de asemenea conștienți și de propria noastră putere, de capacitatea noastră extraordinară de adaptare la diverse forme de conviețuire, un contact mai pregnant cu cine suntem, sau cu realitatea din jurul nostru.

Lumea este o carte, iar cei care nu călătoresc citesc doar o pagină. „- Sf. Augustin

În acest sens, sublinia și psiholog prof.univ dr. Mircea Miclea când vorbea de creșterea rezilienței minții noastre sau cum reflectă neuroștiințele dezvoltarea neuroplasticității creierului prin nevoia de adaptare formată la noi condiții de supraviețuire dar nu numai ci și dezvoltarea toleranței noastre față de celălalt atunci când venim în contact cu culturi diverse și trăim în mijlocul lor.

Fac sistematic lucrul ăsta. De regulă, călătoresc pe perioade mai lungi de timp și, de regulă, călătoresc în zone foarte inconfortabile. Am fost prin Siberia cu trenurile de clasa a III-a, am fost în Calcutta și nu numai Calcutta, în India vreo lună și jumătate prin slum-uri. E clar că nu te simți foarte bine făcând lucrurile acestea, dar de ce o fac? Vedeți, mintea așa funcționează că dacă nu te expui deliberat la diversitate, sau nu cauți mereu experiențe noi, în timp, ceea ce e diferit de modul tău de a fi nu mai e perceput doar ca diferit, e perceput ca amenințător. (https://www.edupedu.ro/mircea-miclea-despre-obezitatea-informationala-cum-ne-face-curiozitatea-sa-stam-cu-orele-pe-internet-de-a-moaca-in-cautare-de-informatii-si-cum-le-separam-pe-cele-relevante-de-zgo/)

„Adevăratele descoperiri nu constau în căutarea unor peisaje noi, ci în stăpânirea unor noi feluri de a privi.” – Marcel Proust

Omul care va supraviețui viitorului, spunea Howard Gardner, psiholog american, profesor cercetător în cogniție și educație la Universitatea Harvard, este cel care-și dezvoltă cele 5 minți (MINTEA UMANĂ: CINCI IPOSTAZE PENTRU VIITOR, Ed. Sigma, 2007) și acestea se pot dezvolta enorm și armonios în contact direct și pe termen lung cu noi culturi și teritorii. Avem nevoie de o minte diciplinată pentru a putea drămui bine și chibzuit resursele noastre fizice și economice, o minte sintetică care pe lângă acumulare să sintetizeze experiențele noastre noi, mintea creatoare care să ofere soluții noi unor probleme cu care ne confruntăm în procesele noastre adaptative, de mintea respectuoasă ce implică flexibilitate mentală la diferențe interumane și interculturale,mai deschiși la minte și în a reacționa cu compasiune în lucrul nostru cu diverși indivizi și grupuri și de mintea etică care implică angajamentul nostru față de noi și de ceilalți, spiritual civic, o ecologie a minții și a vieții.

Poate călătoria nu poate împiedia bigotismul, dar demonstrând că toți oamenii plâng, râd, se îngrijorează și mor, poate să ne ducă la ideea că dacă încercăm să ne înțelegem unii pe alții, putem chiar să și devenim prieteni . ” – Maya Angelou

Călătoria este și un mijloc de a învăța să devenim mai empatici, mai umani, mai atenți la nevoile celorlalți, precum și un mijloc de a ne îmbogăți experiența vieții prin prieteniile pe care le legăm.

„Nu urma calea unde te duce drumul. Mergi mai degrabă acolo unde nu există nicio cărare și lasă o urmă.”- Ralph Waldo Emerson

Dacă casa nu este un loc pentru tine ci un sentiment, atunci trăiește-ți visul și fă-ți din lumea aceasta casa ta!

Închei printr-o poezie care însumează cel mai bine experiența mea cu călătoria.

Călătoresc în soare, vânt și ploaie

Navighez pe nisipurile mișcătoare ale vieții oricând și oriunde

Acostez acolo unde cerul și marea se împreunează în cântarea îngerilor

Și dau naștere copilului din mine

Radios, zglobiu, pișicher

Acolo norii grei, negri și groși

Par baloane de săpun

Pașii îmi măsoară timpul

Forfota îmi păsuiește rătăcirea

Valurile îngână baladele sirenelor

Munții mă cheamă în ecoul cerbilor

Acolo simt că sunt eu cu adevărat

Acolo nu sunt opreliști ce nu pot fi trecute

Acolo nu e trudă sau avânt

Acolo e liniște deplină

Pentru că Eu sunt casa.

– Adonis Bunghis