Distanța fizică la care suntem obligați să ne conformăm în această perioadă a creat distanță socială cu repercusiuni asupra dinamicii dintre oameni. Distanța socială a creat un sentiment paradoxal al rușinii, o complicitate la vinovăție prin înstrăinarea de Celălalt. Ne este parcă frică să ne privim în ochi atunci când trecem pe stradă sau unul pe lângă altul prin parcuri sau în magazine.

Pandemia ne-a făcut să fim martorii unei stări de fapt pe care fie alegem să o negăm, să o evităm, fie o confruntăm, o acceptăm și o integrăm. Am observat încă din primele zile ale pandemiei că atunci când priveai pe cineva, își ascundea privirea, se uita în altă parte sau chiar pleca de la fereastră.

Era ca un fel de complicitate tăcută la neputință, la o realitate urâtă ce se cască ca un hău și pe care ne este greu să o privim, să o acceptăm. E muțenia ce strigă înăuntrul nostru după dorința de libertate și de reașezare a lucrurilor ca înainte. Este nevoie de curaj în aceste vremuri pentru a ne privi cu încredere în ochi. Conștiința convivială reprezintă asumarea puterii de a înfrunta privirea celuilalt, a crea o punte, apoi o relație.

„Lumea există doar în ochii tăi. O poți face cât vrei de mică sau mare“ – F. Scott Fitzgerald

Astfel lumea poate deveni un loc neprietenos, rău și periculos, sau, din contră, o lume bună plină de posibilități de a crea împreună punți spre încredere. Depinde prin ce filtru privim asupra realității.

Ochii omului îți spun povestea lui de viață, ei nu pot să mintă. Chiar dacă o persoană zâmbește sau pare veselă, ochii ei pot exprima durerea, abandonul în fața vieții, deznădejdea. Toate luptele vieții sunt gravate pe retină, cicatricile emoționale acolo își ascund povestea. Chiar iridologia este metoda de diagnostic care se bazează pe faptul că bolile oamenilor pot fi detectate prin analiza imaginii irisului.

Profesorul Kinderman, președintele Societății Britanice de Psihologie, afirma că există dovezi empirice ale psihologiei din spatele ideii mult vehiculate că ochii sunt ferestrele sufletului, și anume abilitatea speciei umane de a citi subtilitățile în autenticitatea emoției derivată din micro-mișcările mușchilor din jurul ochilor din care putem identifica intențiile și stările mentale în funcție de direcția privirii persoanei.

(Our turbulent minds, A Manifesto for Mental Health: Why We Need a Revolution in Mental Health Care).

Și cum am putea citi oare povestea din ochii celuilalt într-un mod mai veridic decât așa cum pe bună-dreptate afirma părintele psihodramei, J.L. Moreno: „Și când îmi vei fi alături, îți voi lua ochii și-i voi pune în locul alor mei, și tu vei lua ochii mei și-i vei pune în locul alor tăi. Și atunci eu te voi privi cu ochii tăi și tu mă vei privi cu ai mei”.
(J.L.Moreno, „Invitație la o întâlnire”)

Moreno a sesizat că ochii transmit acele lucruri semnificative ce fac posibilă ÎNTÂLNIREA, ce creează punți construind încrederea și ceea ce ne face să ne împărtășim umanitatea, povestea noastră universală. Ochii au același limbaj pretutindeni. Când se întâlnesc ochii, se naște dragostea. (proverb indian). Întâlnirea umană este mediată prin intermediul ochilor, deoarece chiar în acel punct de încrucișare a privirilor, doi oameni se întâlnesc cu adevărat. Imaginați-vă că ar fi seară, semi-obscur, iar partenerii de discuție ar avea ochelari de soare; astfel ei pot vorbi, se pot atinge dar adevărata întâlnire are loc doar atunci când ei își înlătură ochelarii descoperindu-și ochii și încep să citească în profunzimile sufletului lor. Când două priviri se întâlnesc se produce o explozie de intensități revelatoare, cu efect transformator de ambele părți ce se manifestă prin luminozitatea privirii, calitatea și claritatea privirii, precum și semnificația ei ce transmite simpatie sau antipatie.

Magia privirii înseamnă să ai curajul să-l privești pe celălalt în ochi cu compasiune, fără a-l judeca, să privești în fereastra sufletului său și să citești ceea ce nu-ți poate spune prin vorbe. Este mirajul întâlnirii cu celălalt. Există mister, curaj și totodată complicitate în privire. Calitatea dimensiunii privirii constă în pasiune, emoția transmisă, carisma și intelectul ce se combină armonios între ele și creează magia privirii ce reflectă starea psihică a celuilalt. Privind, ne asumăm să descoperim celuilalt propria identitate și să acceptăm poate un schimb scurt dar esențial al unui mic univers esențial pentru supraviețuirea umanității din noi.

Fizica cuantică afirmă că atunci când un obiect este privit acesta își schimbă proprietatea. Cum ar fi dacă, privindu-ne unii pe alții în ochi, cu adevărat, am participa la o experiență transformatoare și revelatoare de ambele părți? Întâlnirea dintre două suflete, dintre două oglinzi ale Sinelui.

Adevărata întâlnire ne deschide ochii cu privire la realitatea celuilalt. Este una să vezi și alta să privești. Poți să vezi multe lucruri și să nu înțelegi. Poți să-i vezi ochii celuilalt dar să nu-i citești povestea. Nu degeaba Scriptura ne spune că, deși ucenicii umblau mereu cu Iisus și asistau la minuni și vindecări, totuși ochii lor nu vedeau, inima lor nu înțelegea.
Atunci li s-au deschis ochii și L-au cunoscut, dar El S-a făcut nevăzut dinaintea lor. (Luca 24:31).

Contactul ocular este o experiență intensă și profundă, consumă chiar mult din puterea creierului, făcând dificilă operarea mai multor sarcini în același timp.

Ochiul uman dispune de peste 2 milioane de părți componente, fiind al doilea organ ca și complexitate al corpului uman, după creier. Funcția sistemului oftalmologic este vederea, poate cel mai important simț al omului. (lensa.ro/blog/ochiul-uman-si-vederea)

Magia întâlnirii dintre două suflete se creează prin acea puternică tensiune ce se consumă în a-l privi pe Celălalt cu intensitate. Psihologia afirmă că ar exista chiar un schimb de elemente de personalitate ce au loc la nivel subconștient dacă stăm mai mult de 15 minute cu o persoană și o privim. Deci ne transformăm unul pe celălalt prin privire, prin neuronii oglindă. Un fapt uimitor!

Însă m-am întrebat adeseori de ce oamenii, pe măsură ce îmbătrânesc, își pierd strălucirea din ochi?

Poate răspunsul îl găsim la Jung și George Bernard Shaw deopotrivă.

Ceea ce-i lipsește omului este intensitatea vieții. (Carl Jung)

Nu ne oprim din joacă deoarece îmbătrânim, ci îmbătrânim deoarece ne-am oprit din joacă. (George Bernard Shaw)

Atunci când pierdem intensitatea și dimensiunea jocului din viețile noastre, ne pierdem strălucirea și creativitatea, murim încet pe dinlăuntrul nostru. Puterea privirii derivă din a suporta tensiunea din ochii celuilalt, din intensitatea trăirii, din a-ți permite luxul de a te juca cu viața și în cele mai tragice momente ale existenței.

Jocul este exultarea posibilului, afirma pe bună dreptate filosoful existențialist, Martin Buber. Odată ce ai intrat în perimetrul privirii celuilalt intri ca într-un joc de-a v-ați ascunselea, e jocul vieții ce descoperă celuilalt părți din tine și vice versa, e o întâlnire ce face posibilă două universuri ale cunoașterii cu trăirile lor ce se îngemănează într-un singur univers al posibilităților creatoare.

Expresia ochilor îți poate arăta dacă este cazul să schimbi ritmul conversației, e un sistem de calibrare la universul interior al celuilalt prin magia privirii. Trăirea se intensifică pe măsură ce ne acordăm la ritmurile vieții, credem în magia ei și ne permitem să ne jucăm ca și copiii cu fascinația ei.

Relațiile încep în acel moment parcă suspendat pentru eternitate când ochii noștri se întâlnesc, când intri într-o lume ce devine universul celuilalt, când două mașinării miraculoase numite creiere se acordă unul la frecvența celuilalt, devenind o lume mentală și emoțională la care ne conectăm.

Psihologii au studiat acest fenomen al privirii și au făcut descoperiri uimitoare legate de modul în care suntem afectați la nivel fizic și mental, la modul în care ne relaționăm unii la ceilalți, de la senzitivitatea pruncilor care caută cu nesaț ochii mamei, la efectele de-a dreptul halucinante ce creează metamorfoza privirii îndelungate între doi parteneri. Nu mă credeți?

Puteți încerca acest experiment acasă alături de un partener. Ce aveți de făcut este să vă priviți unul pe celălalt în ochi timp de 10 minute în timp ce stați într-o cameră relativ obscură, cu lumină slabă. Ceea ce veți experimenta este o ușoară disociere, cu stranii senzații ce vă creează un alt tip de realitate, cu senzații ce pot oscila de la derealizare la cele halucinogene.  Psihologul italian Giovanni Caputo a întreprins acest experiment și ceea ce a descoperit la subiecții testați au fost senzații cu privire la îngustarea câmpului conștiinței, adică dilatarea timpului, sunete puternice sau slabe, 90% au declarat că au observat trăsături distorsionate ale feței celuilalt, 75% că au văzut un monstru, 50% că au văzut anumite aspecte din ei înșiși reflectate în partener iar 15% că ar fi văzut fața unei rudenii.

Ochii comunică tainele sufletului. Atunci când decidem dacă putem avea încredere în cineva, luăm în considerare nu numai cât poate cineva să ne susțină privirea ci și ce ne transmit realmente ochii persoanei. La nivel subconștient are loc un proces de receptare și interpretare a mișcărilor pupilelor, modul în care acestea se dilată, cum ar fi în cazul atracției sexuale sau a consumului de substanțe halucinogene sau din contră, constricția lor, cum ar fi în cazul fricii sau a receptării unui pericol iminent sau al unei amenințări. Când ne reflectăm în ochii partenerului, pupilele noastre copiază prin imitație aceeași dilatare, un fel de contagiune pupilară, un dans ocular în sincron.

Pupilele tale negre

Pupilele tale dilatate

Îmbietoare și neobrăzate

Ispititoare și insolente

Malak El Halabi- “Două invitații la un cer diferit”

Nu o să uit niciodată privirea din ochii tăi când ne-am despărțit. Acel moment cutremurător imortalizat pe retina minții.

Căutarea privirii celuilalt aprinde o licărire a interesului manifestat ce ne face să avem un simț al conștiinței de sine mai crescut, de a fi conștienți asupra reacțiilor fiziologice din corpul nostru, o deschidere spre contacte sociale ce implică o abilitate crescută de a te descurca în lume și care denotă o minte mai sofisticată.

Măcar o dată în viață cu siguranță ți s-a întâmplat ca într-o sală plină ochi, sau pur și simplu mergând pe stradă, să ți se încrucișeze privirile cu cineva total necunoscut și, pentru o secundă, să ai impresia că parcă te-ai dezgoli în fața acelei persoane de măștile sociale sau că acea persoană îți descoperă un univers de o familiaritate devastatoare. E ca o scenă ruptă dintr-un film în care parcă toată lumea dispare dintr-o dată în ceață iar tu și acel suflet sunteți parcă conectați, la ceva măiastru ce mintea și rațiunea nu pot înțelege, ca și cum un suflet ar privi în ochii celuilalt și i-ar spune: Te recunosc, Asemănătorule!

Uneori ne proiectăm propria dezamăgire sau poate neîncrederea în ochii celuilalt și-l învinovățim de trădare și infidelitate bazată pe propriile noastre adevăruri interioare sau afișăm durerea de a fi respinși pentru că nu avem curajul să ne privim drept în ochi și să ne spunem ceea ce nu vrem să auzim. Ce vedem în celălalt îl poate distruge sau vindeca, îi poate reda încrederea și speranța de a se reconstrui pe sine.

Modul cum suntem priviți poate, în mod literal, să trezească la viață părți din noi și să modeleze noi self-uri în imaginea celui care ne privește. (Bonnie Badenoch, The Heart of Trauma: Healing the Embodied Brain in the Context of Relationships)

Ochii trădează adeseori personalitatea omului sau trăirea lui: ochi pierduți, ochi trufași, ochi surâzători, ochi zglobii/jucăuși, ochi înfundați în orbite, ochi goi/seci, ochi hotărâți, ochi indeciși, ochi scânteietori, ochi de pisică, ochi omniscienți etc. Ne bazăm pe ochi ca să identificăm emoțiile și sentimentele cuiva și să descifrăm mesajul din spatele lor. Ne adâncim relațiile sau din contră ne deconectăm de la celălalt prin puterea privirii.

Atitudinea poate stăpâni pe cineva, îl poate subjuga sau îl poate ridica fie doar și prin capacitatea de a seduce sau intimida prin intermediul privirii, de a avea sau nu acea privire persuasivă, acei ochi dominanți sau posesivi așa cum bunăoară se reflectă în portretele pictorului brazilian Harding Meyer. Capacitatea de a rezista unei privirii intense, scrutătoare este o virtute a stăpânirii de sine.

Suntem foarte ușor distrași atunci când ne știm ținuți sub observație, relevă un studiu japonez. Voluntarilor li s-a cerut să completeze un joc ce ține de potrivirea verbelor cu diferite substantive în timp ce privesc la un chip de pe ecran. Ceea ce s-a observat este faptul că resursele lor cognitive se pare că se consumau când aceștia întâmpinau dificultăți la provocarea cu substantive mai dificile, atunci când fața acelui de pe ecran îi privea intens. Sau poate vi s-a întâmplat chiar vouă ca atunci când aveți o prezentare sau un discurs de ținut, faptul că întâlniți diverse priviri vă afectează fluxul controlului mental, al memoriei, imaginației sau vorbirii deoarece are un rol inhibitor. Suportăm până la 3 secunde în mod confortabil privirea unui străin, ce depășește poate deveni foarte incomod pentru anumite persoane.

Arta ne întărește convingerea că un întreg univers secret se ascunde în spatele ochilor. Picasso afirma: Ce ne interesează pe noi este drama omului și aceasta se ascunde în spatele ochilor. Nevroza și impulsurile au fost sublimate și transformate în l’objet du desir, devenind un subiect de fascinație și creație pentru artiști. Paradoxul este că atunci când privim un portret are loc un contact direct ce face ca activitatea creierului să fie legată de cogniția socială. Adică creierul recunoaște trăsăturile fizice din acel portet ca fiind umane, și drept urmare, caută să interacționeze cu ele. Mona Lisa ne va seduce mereu cu privirea ei de care nu ne putem ascunde. Din orice colț al camerei ne pătrunde cu iscusința privirii ei, ne îndeamnă la cunoaștere reciprocă și la numerose proiecții inconștiente.

De ce un portret poate crea o asemenea fascinație asupra artistului și deopotrivă asupra noastră? Ce se întâmplă prin întâlnirea ochilor?

În mod ocazional, privind la ochi și în ochi (cea mai profundă, intensă și deopotrivă cea mai primitivă metodă de comunicare la dispoziția ființelor umane), pictorul poate fi atras într-o relație, scurtă sau de durată care devine o experiență majoră în viața lui. Nu e improbabil ca acele fețe zugrăvite în artă care au cel mai puternic efect asupra noastră sunt produsul unei astfel de experiențe, nu necesar sexuale, dar dincolo de raza conștientă, rațională și explicabilă, un fel de polaritate de la persoană la persoană care eliberează putere în deversări scurte dar violente. (Brophy, J., The Face in Western Art, London, 1963).

Te invit să ai curajul să te privești pe tine în oglindă cu ochii sufletului ca să poți să-l privești și pe celălalt în ochi și să-I mărturisești că-L VEZI, așa cum e în splendoarea calităților lui umane.

Și amurgul privirii tale este singurul pulover de care am nevoie, Sanober Khan, Turquoise Silence

Ar fi oare periculos, să nu te uiți în timp ce ești privit?, Helen Oyeyemi, Fiica lui Icar